24 Mar

3 Idei pentru fiecare zi. Mergi pe ele

Fiecare om trece prin momente si perioade grele. Unele lucruri ce se intampla sunt intr-adevar aproape de limita groaznicului, iar altele sunt doar in capul nostru. 10% este realitate 90% sunt inchipuiri, superstitii si in cele din urma, scenarii.

Mark Twain, subliniaza mult mai bine aceasta ipoteza printr-un citat care suna asa: “In viata mea am avut mii de probleme, dintre care majoritatea nu s-au intamplat cu adevarat.”

 

Postura in care ne pozitionam si alegerile pe care le facem ne fac sa continuam sau nu. Insa exista diferente vizibile intre victime si luptatori. Faptul ca, cu totii suferim reprezinta o mai mica sau mai mare lectie de viitor. Ce faci dupa o “lectie“?, cam asta e ideea… Psihologic, e bine sa treci repede peste, insa fara sa analizezi si de ce ti se intampla lucruri rele, risti sa faci aceleasi greseli ce te vor aduce in starea initiala.

Cele trei idei pe care trebuie sa ti le amintesti zilinic, pentru a merge mai departe:

1. Esti un om, nu o boala

2.Va veni o zi in care sansa ta se va imperechea cu cunostintele acumulate.

3. Vei fi invins doar atunci cand mintea ta iti va spune asta in fiecare zi

1. Esti un om, nu o boala. Momentele in care tu si mediul inconjurator incepeti sa renegati propria persoana sunt momentele de cumpana si in acelasi timp de analiza. De ce trebuie sa fii atat de dur cu tine? Intreaba-te de doua ori daca inainte de a te simti marginalizat, cei din jurul tau se comportau altfel cu tine. Daca raspunsul e DA, atunci fa bine si intelege ca nu exista perfectiune. Cu totii vrem sa ajungem in Rai si cu toate astea nimeni nu vrea sa moara, corect?!?. Ai scopuri bine definite pe aceasta lume, trebuie sa iesi putin din “cutie” si sa le intelegi. Nimeni nu incearca sa te scoata afara din univers, nimanui nu-i pasa cand esti prea fericit, nicaieri nu vei fi fericit atata vreme cat nu gasesti fericirea in tine si in ceea ce faci.

2. Va veni o zi in care sansa ta se va imperechea cu cunostintele acumulate. Fiecare om are cel putin odata-n viata sansa lui. Unii de doua ori, altii de trei, insa atunci cand sansa sau ocazia excelenta te prinde nepregatit n-o s-o mai consideri sansa sau oportunitate. 100% pregatit nu exista. Cunostintele acumulate te vor ajuta in momentul in care se va ivi si sansa. Deci, fiecare om are sansa lui. Pregateste-te ca si cum stii ca e aproape si da-i sansei o sansa.

3. Vei fi invins doar atunci cand mintea ta iti va spune asta in fiecare zi. Aici se gaseste frumusetea. Noi, oamenii suntem usor “indecisi”. Intr-o zi suntem 100% motivati, in alta zi credem ca nu mai sunt sanse insa niciodata nu ne dam batuti si mergem usor, usor mai departe. Pasi mici. Nu te poti hrani cu gandul infrangerii, asta e clar, iar ceea ce te tine motivat te face sa mergi mai departe. Abandonul se intampla mai intai in minte. Dar oamenii nu abandoneaza, ei cauta solutii chiar si atunci cand sansele sunt slabe.

Nu cauta perfectiunea, vezi fericirea in tine, intelege ca nu te vei da batut niciodata pentru ca esti om, pregateste-te stiind ca intr-o zi vei avea sansa ta, retine ca esti un om, nu o buba ce trebuie rupta.

Iulian Costea

 

 

 

19 Mar

POVESTEA DENISEI NEGREI – APCA Arges

Mi se pare cateodata ca site-urile de socializare se transforma usor, usor in plaftorme cu mesaje si strigate de ajutor pentru oamenii pe care viata i-a vitregit inca de mici sau la maturitate. Eu, tu, noi, nu cunoastem dedesubtul „povestiilor” si de cele mai multe ori devenim sceptici. Asta pentru ca nici eu, nici tu, nu mai avem 100% incredere in ceea ce se spune si ce se scrie, fara sa vedem cu ochii nostri. Si mai e ceva: noi nu trecem prin ceea ce trec ei.

Usor „necredincios” las pe altii sa-si faca treaba fara a-mi face sperante de bine pentru ei. Trec de multe ori peste si parca aceste povesti si strigate nu mai ating. Asta pana de curand, cand fetita unor prieteni de familie a fost diagnosticata cu AUTISM. Nu pot sa exprim ce am simtit cand am auzit, insa pot spune ca prima data cand am vazut-o (acum 1,5 ani), fizic, mi s-a parut un copil absolut normal. Cand intervine comunicarea, iti dai seama de problemele acestor copii. Metodele prin care Dumenzeu face lucrurile sa se intample sunt multiple si de cele mai multe ori de neinteles pentru noi. Dar toate au un scop, toate la timpul lor si totul se intampla asa cum ne dorim la un moment dat. Problema majora e ca nu se intampla cand vrem noi.

Scriam de APCA Arges, intr-un alt material si de vizita mea acolo – click sa citesti.

Ti se inmoaie inima, sufletul se topeste, vazand vointa terapeutilor ce se implica in recuperarea acestor copii minunati. Si cand spun minunati stiu despre ce vorbesc.

Parintii acestor copii sunt atat de atasati de micuti, incat ar face orice pentru ei, ceea ce nu pot spune de unii parinti ai caror copii sunt obsolut normali din punct de vedere psihic si fizic. Dar nu judec ci doar compar. Nici eu nu sunt atat de bun pentru copilul meu si stiu asta.

Eu ma opresc aici, si te las sa citesti prima „poveste” cu unul din cazurile de acest gen. POVESTEA DENISEI NEGREI, spusa de catre mama sa, Irina.

 

„Nu stiu cum sa exprim in cuvinte durerea pe care o avem in suflet. Imi este foarte greu sa scriu ceea ce simt si sper ca intr-o zi voi putea spune ca totul este bine cu copilul meu. Din pacate, in viata, lucrurile nu se intampla intotdeauna asa cum ne dorim si atunci trebuie sa luptam.

 

 Ea, este DENISA.

 

 

Fetita meu se numeste Denisa si are 7 ani. Este un copil special, tare vesel caruia ii place sa se joace si sa zambeasca desi autismul o strange in ghearele lui. S-a nascut pe 26 ianuarie intr-o zi de vineri nasterea fiind  la termen, cu o greutate de 3100 g , s-a dezvoltat normal pana la varsta de 1 an si 8 luni.

 

Atunci a inceput perioada de regres,  nu se uita cind o strigam, nu se juca cu nici o jucarie   era din ce in ce mai dezorientata si mai agitata. Îi placea doar sa se uite minute in sir pe carti si in oglinda. Din pacate autismul o rapea pe Denisa.  De atunci am devenit si noi la fel de dezorientati si agitati, am inceput sa batem la usile neuropsihiatrilor si psihologilor dar toti au incercat sa ne linisteasca; ne spuneau :“NU ESTE AUTIST” este doar o intarziere in dezvoltare. Desi simteam si observam ca lucrurile nu se intampla firesc cu micuta nostra nu primeam niciun gest de aprobare din partea specialistilor. Nu va spun cit de greu mi-a fost mie ca mama sa inteleg că, copilul meu are o problema si cit de greu este sa la explici altora problema ta, de aceea am stat cu ea  pina la vitsta de 3 ani crezind că se intâmpla o minune.

 

Din pacate nu am avut parte de foarte multa intelegere. Toti din jur ne spuneau ca exageram si  ne  reprosau ca noi nu stim cum sa ne comportam cu ea. Am trecut printr-o perioada foarte grea, ne simteam vinovati de ceea ce se intampla cu copilul nostru. Ne doream sa intervenim dar nu stiam cum. La varsta de 3 ani, Denisa a fost diagnosticata cu AUTISM, desi eram devastati am inscris-o imediat, intr-o gradinita speciala cu copii cu probleme unde facea terapie o jumatate de ora pe zi.

 

Dupa un an de zile mai exact la 4 ani si jumatate Denisa a inceput sa repete cuvinte auzite de la noi. Ne-am bucurat enorm dar totodata am conştientizat ca ceva nu este in regula. Atunci am mers cu ea la Bucuresti la spital unde specialisti  ne-au spus ca aceasta repetitie de cuvinte se numeste ecolalie si trebuie lucrat mult pentru a pierde din ea. Am inceput pentru prima data terapia cu ea. Am lucrat cite 5 ore pe saptamina un an si jumatate timp in care Denisa a acumulat foarte multe cunostinte.

 

Dupa doi ani de gradinita speciala am dus-o  la gradinita normala unde s-a integrat bine datorita faptului ca am intâlnit oameni cu suflet care sa ne inteleaga de la educatoare pina la parinti ceea ce a contat foarte mult pentru noi.

 

In acest timp am mers din nou la Bucuresti pentru o evaluare unde ni sa spus ca Denisa a progresat si ca trebuie sa lucram mai multe ore de terapie printre care si terapia de grup pentru socializare.

 

Am pierdut multe nopti cautand informatii si sperand la cele mai bune solutii. Ne era clar ca lucrul de atunci era insuficient. Avea nevoie de un program individualizat si mult mai multe ore de terapie (2-4 ore zilnic). Anul trecut  am reusit sa gasim o echipa extraordinara cu multa rabdare, o coordonatoare si 2 terapeute unde, Denisa s-a acomodat foarte bine invatind foarte multe lucruri fapt pentru care am hotarit sa o inscriem in clasa zero. Acolo s-a integrat bine, dar nu poate merge in pas cu ceilalti copii pentru ca ea invata si pricepe mai greu avind si deficit de atentie, de aceea ea trebuie insotita si la scoala de un terapeut, dar din lipsa banilor ea mege neinsotita si nici nu putem s-o sustinem financiar decat 8 ore pe saptamana program insuficient de recuperare. Insuficiente insa sunt si resursele noastre.

 

Problema aceasta este o alta suferinta a noastra, nu stim cum sa ne ajutam copilul mai mult. Terapia este pe cat de necesara pe atat de costisitoare.  Zambetul ei ne da speranta sa luptam alaturi de ea, sa credem in sansa ei de a fi un copil ca toti ceilalti.

 

Este trist cand in parc si la scoala copiii incearca sa comunice cu ea, dar nu stie sa raspunda la anumite intrebari puse de ei. Denisa devine constienta de deficitul sau atunci cand interactioneaza cu ceilalti copii.

 

In timp ce copiii de varsta ei povestesc parintilor cum si-au petrecut ziua la scoala, Denisa munceste impreuna cu terapeuti sai pentru a ajunge si ea un copil normal. Cu fiecare lucru invatat in terapie, Denisa reuseste sa ne smulga cate un zambet. La fel se intampa cu fiecare obiect, fiecare culoare si fiecare numar pe care il invata si il repeta zilnic. Intelege foarte multe lucruri dar comunica  putin, nu pune intrebari dar imita atit vorbal cit si gestual. Acum luptam cu ce resurse avem pentru acceptarea si integrarea  ei in societate, desi ni s-au trantit in fata multe usi incercam cu disperare sa deschidem altele iar zambetul si dorinta de invatare a  Denisei ne garanteaza ca vom reusi.

 

Din pacate, chiar daca exista o lege cu privire la persoanele cu TSA (tulburare de spectru autist), ea nu are norme de aplicare. Inca. Noi, parintii, trebuie sa facem tot ce se poate face pentru a aduna fondurile necesare acestei terapii, pentru a ne salva copii.

 

Suntem doi parinti disperati si neputinciosi care doresc din toata inima ca ea sa fie un om integrat social si un sprijin pentru mai tarziu. Din pacate situatia noastra sociala nu ne permite sa facem mai mult de 2 ore pe zi de teapie si apelam pe aceasta cale la sprijinul dumneavoastra in speranta ca ne veti ajuta.

 

Aceasta este povestea noastra, sper din suflet sa ne intelegeti disperarea.”

 

Daca vrei, poti si nu te lasa rece, impartaseste acesta poveste cu ceilalti si poate se vor gasi cativa oameni ce o pot sprijini pe Denisa si pe parintii ei. Oirce ajutor mangaie sufeltul, chiar si o vorba buna. Sun-o pe Irina (mama Denisei) la numarul de telefon: 0728.234.624, daca crezi ca o poti sprijini cu ceva.

Daca vrei sa faci o vizita organizatiei APCA Arges, ai aici adresa: Str. Florariei, nr. 3, Pitesti, Arges, Romania.

Ii gasesti de asemenea sip e facebook, aici: https://www.facebook.com/apca.autism

Te rog, da share acestui material.

Iulian Costea

1014271_533863226651581_117590020_n

 

 

 

04 Mar

In vara asta o sa ajung in Egipt sau in Somalia sau…

M-am intrebat de 100 de ori cum ar fi daca as opri GPS-ul pentru cateva ore.

Plec la mare in Romania sau in Grecia…aproape de cand ma stiu. Parca n-am curaj mai departe. Intr-un concedi am ajuns in 8 tari. Am dat “off” la GPS si am zis: “du-ma unde vrei”, si uite asa am ajuns inapoi acasa…frant, dar a meritat.

Dar daca “intinzi coarda” si mai tare?

Daca te trezesti intr-o zi si iti dai “off” la toate convingerile. Unde ai sa ajungi?

Se spunde ca Dumnezeu rade de planurile oamenilor. Nu stiu daca e asa, dar iti pot spune ca cel putin zambeste in coltul gurii atunci cand noi credem ca avem habar despre ceea ce ni se va intampla. Si, Dumenzeu, poate fi “ironic” doar prin faptul ca ti-l imaginezi zambind ca atare.

images

 

Mi-am dorit sa ajung unde sunt azi. Bine, mi-as fi dorit poate un pic mai mult. “Dar ce stii tu”?, pare ca a zis El!!! Lasa ca o sa vezi.

Ideea e ca ne cam plac lucrurile si actiunile scumpe cu toate ca nu suntem gata sa ne si asumam 100%,  ceea ce am putea sa devenim.

 

Atunci cand ai pe tine 10 kg de presiune nu vrei decat s-o escaladezi, s-o dai mai departe si uneori iti iese. Ce este si mai important (cel putin la mine), este si “miraculos.”

Atunci cand sunt presat si foarte focusat pe ceva, parca nu-mi iese si mai mult parca ma chinui prea tare. Atunci cand imi doresc si am si nevoie, proiectez, vizionez cum ar arata si merg cu 100 de procente de credinta cu maneta pe inainte, lucrurile capata sens si ma si bucur.

Am “rezolvat” cred ca minim 100 de obiective pe care mi le-am propus, insa numai de 20-30, am reusit sa ma si bucur.  Uneori am “calatorit” cu gandul doar la “destinatie” si nu mi-a iesit. Alteori, “drumul” mi-a placut si “destinatia” n-a fost o tinta. In cele mai multe dintre cazuri, am vrut (vrem),  sa ajung cat mai repede la “destinatia finala”, fara sa ma bucur de drum. Astazi, mi s-a demonstat ca in acele momente in care imi doream sa ajung cat mai curand la un obiectiv, sa-l realizez, acel obiectiv nu s-a realizat sau nu l-am realizat.

Am inteles ca trebuie sa ma bucur in fiecare zi de ceea ce am si de ceea ce sunt pentu ca nu doar eu mi-am dorit.

Presiunea, greutatile, chinul, orgoliul, nu te fac sa ajungi la un obiectiv pe care ti l-ai stabilit. Relaxarea, indrazneala, ajutorul si credinta te duc acolo unde (crezi ca) ti-ai dorit.

Relaxeaza-te cand ai un plan, proiecteaza, imagineaza-te pe drum si ai incredere in Cel ce te-a creat. El,  nu vrea sa-ti fie rau, dar din cand in cand acest “rau”, iti trebuie.

“- Dar, Doamne, cand eram in nevoia cea mai grea,
M-ai lasat singur, ca nu se vede pe nisipul umed urma Ta.
Atunci cu glasul Tau cel dulce mi-ai raspuns in adancuri intristat:
– Aceia erau doar pasii mei, ca pe tine pe brate te-am purtat.”

 

Iulian Costea

04 Mar

În viaţă primeşti ceea ce dai

Într-una din zile un negustor de produse lactate primeşte o invitaţie de a se prezenta la judecătorie pe data de cutare şi cutare, fiindu-i intentat un proces de către brutar.

Omul e foarte îngrijorat şi până la data procesului nu-şi mai găsea liniştea.  Se tot întreba cu ce o fi învinuit. Brutarul însă ştia.  Şi încă cum.  Îl tot bănuia pe lăptar că îl înşeală la cântar atuncea când cumpăra de la el unt.  Aşa că nu o dată, după ce lăptarul îi aducea kilul de unt şi pleca, imediat cântărea marfa, în prezenţa unor martori.  Într-adevăr, bănuielile sale erau justificate.

Ba primea 900 g, ba 800; au fost cazuri când a primit şi 750 g de unt în loc de 1 kg.

În ziua judecăţii, judecătorul întreabă negustorul de lactate:

– Spune, dumneata ai cântar cu care să cantareşti untul ce-l vinzi?

– Nu, domnule judecător. Nu am. – Păi, atuncea cum pretinzi că vinzi untul cu kilogramul? – Păi, să vedeţi.

Eu am o balanţă, pun pe o parte a balanţei kilu’ de pâine ce o cumpăr de la brutar, iar pe cealaltă parte pun unt până ce balanţa se echilibrează.

IMG_6209

Morala: În viaţă primeşti ceea ce dai.