• iulian@investestecorect.ro

Iubeste-i cat sunt langa tine

Iubeste-i cat sunt langa tine

Initial (si am mai spus asta),  am vrut sa fac din acest blog/site, o platforma din care oamenii sa invete sa faca vanzari, sa lucreze cu sisteme si parghii in vanzari, insa am inceput sa scriu si astfel de articole si se pare ca sunt de impact, iar pe mine ma emotioneaza in extrema. Sper sa nu amestec lucrurile. Sa imi spui daca da, daca incep sa se amestece. 🙂

Din cand in cand ma gandesc la copilarie si imi dau seama ca pe masura ce copilul meu creste, eu nu mai sunt un copil demult.

Insa, multumind lui Dumnezeu zilnic, am parinti si cand merg la ei ma simt ca un copil. Le ascult si acum sfaturile chiar daca uneori sunt aceleasi. Intr-adevar… nu mai iau de la ei sfaturi despre serviciu, ei traind o alta conjunctura.

Ma amuz strasnic la glumele bune ale mamei pe care acum cativa ani le consideram “slabute”, fata de cele ale amicilor mei.

Va dau un singur exemplu:

Intr-o dimineata, la cafea, mama ii spune tatei: “Daca se intampla ceva cu unul dintre noi, eu ma mut la tara”. 😀

Glumele parintilor mei au substrat, au valoare si nu le uiti deloc repede. Nu sunt bancuri pe banda rulanta.  Tata stie cand sa se opreasca din sorbitul unui pahar de tuica, in timp ce “unii” din ziua de azi  nu prea mai stiu.

In fine, am trecut cu totii prin viata pana am constientizat ce inseamna echilibru. Cei ce am constientizat suntem bine astazi si nu am uitat de “EI“,  de parintii nostri iubiti.

Cand eram copii ne doream sa crestem repede pentru a deveni adulti. Astazi ne gandim melancolici la copilarie si lipsa grijilor de zi cu zi.

Am din nou o poveste, din care veti extrage fiecare ce e util.

Această poveste mi-a plăcut mult şi mă gândesc din cand in cand la ea.
Nu stiu de cine este scrisă, dar ştiu că merită să fie citită:

“A fost odata, de mult, un mar urias. Un baietel venea mereu sa se joace pe langa el, se urca pana la varful lui, gusta din mere, adormea fericit la umbra copacului. Ce mai! Ii placea tare mult copacul lui, iar marul il iubea si el tare mult.
Dar, intr-o zi, baietelul veni langa copacul sau, foarte abatut. Copacul il imbie:
-Vino sa te joci cu mine!
Baietelul ii raspunse:
– Nu mai sunt copil mic, sa-mi gasesc de joaca in jurul copacilor! Vreau jucarii, dar am nevoie de bani, ca sa le cumpar!
– Imi pare rau, dar nu am bani, dar poti culege toate merele mele si sa le vinzi. Astfel, vei face bani destui, pentru a-ti cumpara jucarii.
Cat de fericit era baiatul acum! El culese merele si cu ele pleca bucuros. Dar, dupa aceea, el inceta sa mai vina sa viziteze copacul. Marul era tare trist, caci ii era dor de copil.
Dar intr-o zi, copilul veni iar la vechiul sau prieten, care-l imbie:
-Vino sa te joci cu mine!
– N-am timp de joaca! Raspunse baiatul. Trebuie sa muncesc pentru familia mea. Avem nevoie de o casa in care sa ne adapostim. Poti sa ma ajuti?
– Imi pare rau, dar eu nu am nici o casa sa-ti dau, fu raspunsul copacului. Dar poti sa tai crengile mele si sa-ti faci o casa din ele.
– Asa ca baiatul s-apuca sa taie toate toate crengile copacului si pleca fericit.
Copacul s-a bucurat sa-l faca pe baiat, iarasi fericit, dar, dupa ce pleca, baiatul nu se mai inoarse la copac. Copacul era iar trist si singuratic.
Intr-o zi calduroasa, de vara, baiatul sosi iar, spre fericirea copacului.
– Vino sa te joci cu mine, a spus el.
– Oh! Sunt tare trist si simt ca imbatranesc. As dori sa calatoresc pe mare si sa ma odihnesc. Poti sa-mi dai o barca?
– Poti folosi trunchiul meu ca sa-ti construiesti o barca. Astfel, vei putea sa calatoresti fericit spre zari indepartate.
Asa ca baiatul taie trunchiul si-si facu o barca, cu care calatori pe mari timp indelungat.
Dupa multi ani, se reintoarse la copac. Copacul ii spuse:”
Imi pare rau, baiatul meu, dar nu mai am nimic sa-ti dau. Nu mai am mere pentru tine.
– Nu am dinti sa le mananc! a spus baiatul.
– Nici trunchi sa te urci pe el.
– Sunt prea batran pentru asta, acum, fu raspunsul baiatului.
– Nu mai am, intr-adevar, nimic sa-ti ofer; poate, doar radacinile mele, care se sting, a zis copacul cu lacrimi.
– Nu mai am nevoie de nimic; doar de un loc de odihna. Sunt foarte obosit, dupa toti acesti ani!, a raspuns baiatul.
– Foarte bine! Radacinile mele sunt cel mai bun loc de odihna.Vino, vino si stai aici, cu mine, si te odihneste!
Baiatul s-a asezat langa copac, iar copacul era fericit, zambind printre lacrimi.
Aceasta este povestea fiecaruia dintre noi.

Copacul – sunt parintii. Cand suntem mici indragim joaca in preajma lor.

Cand crestem, ii parasim.

Mai venim pe la ei cand avem nevoie de ceva sau daca suntem la ananghie.
Dar, indiferent ce se intampla, parintii sunt alaturi de noi pentru a ne ajuta cu tot ce pot, si iubesc sa stie ca suntem fericiti.

Poate va ganditi ca baiatul era plin de cruzime, dar asa ne tratam,cu totii, parintii. ”
Spuneti povestea aceasta si altora si iubiti-va mereu parintii in asa fel incat copiii vostri sa ia exemplu de la voi.

                               Sursa foto: online

Distribuie articolul daca ti-a placut!

 

Citat-Dale-Carnegie1

[mc4wp_form]

 

Cu drag

Iulian (ce va trece mai des pe la parinti) Costea

COSTEA-1

Leave a Reply

Cauta cele mai bune rezultate…

Citeste prima mea carte…

    AI GARANTIA 200%!

Asculta primul meu CD motivational…

    AI GARANTIA 200%!